Îmi doresc un Crăciun tăcut | Opinii

Este acel moment în care editorialiştii, ca mine, sunt rugaţi să-şi lase cluburile, să reflecteze la ultimul an şi să reflecteze la următorul.

Ideea, presupun, este să încercăm să împărtășim cititorilor un pic de înțelepciune pe care se așteaptă să o dețină editorialiştii, fără a folosi un baros contondent pentru a pune în discuție.

Uneori, rubricile de sfârșit de an se îndreaptă spre confesional și sentimentalism, o practică pe care am încercat să o evit ca scriitor, deoarece cele mai bune rubrici tind să privească în exterior, nu în interior.

Am făcut o excepție cu această rubrică finală a mea din 2022. Am decis fără tragere de inimă să scriu, parțial, despre mine, pentru că experiența mea poate avea rezonanță sau sens universal.

În ultima vreme m-am gândit mult la valoarea și necesitatea tăcerii. Ca întotdeauna, lumea este un loc hohotitor și tumultuos. Ultimele 12 luni, din păcate, nu au făcut excepție. Am fost forțați, încă o dată, să experimentăm refrenul agonizant și deprimant al furiei, discordiei și războiului.

Avem nevoie de balsamul liniștitor pe care doar liniștea îl poate oferi.

Dar anul acesta, ca în fiecare al doilea an în ultimii 25 de ani, nu am cunoscut tăcerea. În schimb, dincolo de forfota râvnitoare a vieții, am înfruntat un șuierat sau un țiuit ascuțit în urechi și cap.

Sufar de groaza numita tinitus. Poate că și tu.

Suferința noastră este invizibilă pentru cei din afară. Doar oamenii care aud simfonia străpungătoare pot înțelege că suferința este reală și necruțătoare. De aceea, oamenii care, prin nenorocire sau auto-rănire, trăiesc cu cacofonie constantă sunt cunoscuți ca membri ai „comunității” tinitusului.

În fiecare zi aud șuieratul și bâzâitul familiar din momentul în care mă trezesc și până în momentul în care adorm. A fost așa de mult timp, adesea debilitant.

Tinitusul m-a provocat. Mi-a testat capacitatea de a scrie. Mi-a testat capacitatea de a preda. Mi-a testat familia. Mi-a testat rezistența și rezistența. Mi-a testat voința.

Nu sunt singura. Tinitusul este cealaltă epidemie a vremurilor noastre tulburătoare. Milioane de oameni din întreaga lume suferă de tinitus. Multe alte milioane vor, având în vedere decibelii nocivi la care sunt expuși prin alegere sau circumstanță.

Unii, ca mine, aud șuierat și bâzâit. Alții aud zgomot de greieri, cicade, mici explozii, chiar și ticăitul mașinilor de scris. Unii aud un sunet sau un amestec de zgomote diavolului într-o ureche. Alții, ca mine, în ambele.

Uneori, zgomotele se transformă într-o sferă de sunet înfășurată în jurul capului ca o minge acustică arzând. Este un sentiment înfricoșător care îți zguduie mintea și sufletul.

Zgomotul este inamicul. Zgomotul devine sinonim cu pericol. Lumea este un loc zgomotos. Devine din ce în ce mai puternic. Suntem asaltați de zgomot. Pretutindeni. Acasă. In strada. In magazine. În teatre. În restaurante. La evenimente sportive. Chiar și în băi. Zgomot. Zgomot. Zgomot.

Bănuiesc că potopul de zgomot ar trebui să ne facă să simțim entuziasmul și fiorul vieții. Este o afirmație că suntem în viață. Zgomotul este, de asemenea, menit să înece gândurile de singurătate, tristețe și inadecvare pe care tinde să le producă contemplarea liniștită.

Oricare ar fi motivul, acel zgomot este dăunător. Este dăunător pentru auzul nostru. Acea pagubă are consecințe. Unul dintre acestea poate fi tinitusul catastrofal. Oricine, la orice vârstă, poate deveni un bolnav. Tinitusul este nediscriminatoriu.

Mulți oameni primesc zgomot în urechi cu mici dispozitive albe, fără să-și dea seama că se află pe un drum fără fund pentru a se alătura „comunității” cu tinitus. Odată ce zgomotele încep, nu mai există întoarcere. Nu există leac, nici o capsulă care să oprească zgomotele. Nu există elixir instant.

Și când îți pierzi tăcerea, poți să-ți pierzi speranța. Nu poți gândi. Nu te poți concentra. Mai rău încă, nu poți dormi. Fără somn, viața devine mai grea și mai dezorientată. Luați pastile și alte preparate pentru a încerca să dormi și să ții la distanță disperarea târâtoare.

Te întrebi dacă va fi posibil să te gândești, să te concentrezi sau să dormi din nou. Te întrebi dacă vei scăpa vreodată de zgomotul care locuiește în urechile și capul tău. Te întrebi dacă bucuria este încă posibilă.

Sunt zile, chiar luni, când șuieratul și bâzâitul devin mai puternice fără niciun motiv. Cauți în zadar declanșatoarele. Te intrebi: ce am facut? De ce s-au schimbat zgomotele? Medicii și oamenii de știință pe care îi depășesc pentru răspunsuri ridică din umeri. Ei nu știu pentru că există atât de multe necunoscute despre tinitus. Tinitusul este o enigmă.

Asta mi s-a întâmplat de la mijlocul lunii august. Zgomotele arzătoare din urechi și din cap au început să mă copleșească din nou. Am încercat, cât am putut, să evit să alunec înapoi în groapă.

Eram deja afară din groapă. Tinitusul s-ar retrage ca un val. Mă antrenasem să nu mă tem de zgomote, ci să le accept. Am crezut că am îmblânzit tinitusul. În „comunitatea” cu tinitus, această stare fericită, greu de atins, este cunoscută sub numele de „obișnuire”.

Am gresit.

Încet, inevitabil, mintea mea s-a acordat înapoi în zgomotul verii și a toamnei târzii. Au urmat rapid anxietatea și frica. Frâna de urgență nu a funcționat.

Așa că, m-am grăbit înapoi la doctorii amabili și răbdători din Toronto, Buffalo și Tempe, Arizona, care deja mă îndreptaseră peste limită. M-au liniştit. Mi-au spus că această „criză” va trece. Mi-au spus să meditez, să caut distrageri, să folosesc sunetul pentru a-mi „masca” tinitusul.

Nimic din toate astea nu a funcționat. Am crezut că am pierdut bătălia. Anxietatea și frica mi s-au adâncit.

Așa că, am contactat un consilier din Florida care știa totul despre tinitus, care suferea el însuși de tinitus de zeci de ani.

M-a învățat să mă aplec în zgomote, mai degrabă decât să le alung. Este o abordare nouă, aproape revoluționară, a cuceririi zgomotelor.

În câteva săptămâni, zgomotele au început să-și piardă puterea și potența. Deznădejdea s-a ridicat. Soția mea și-a câștigat soțul înapoi, copiii mei tatăl lor, elevii mei profesorul lor.

Încă nu cunosc tăcerea, dar am găsit un calm fragil și o fericire.

Dorința mea pentru cititori este să recâștige claritatea tăcerii, să ne amintim de plăcerea imobilității în mijlocul zgomotelor de zgomot care ne înconjoară într-un fel sau altul.

Dorința mea pentru persoanele cu tinitus este ca în curând să încetăm să mai fim o „comunitate”. Există speranță la orizontul nu atât de îndepărtat. Medicii și oamenii de știință sunt ocupați să dezvolte tratamente pentru această afecțiune sinistră care ne va permite într-o zi să cunoaștem bucuria și tonicul tăcerii.

Până atunci, mă rog să găsiți liniștea și pacea.

Opiniile exprimate în acest articol sunt ale autorului și nu reflectă neapărat poziția editorială a Al Jazeera.