Gaslighting pe înțelesul cui nu pricepe că la alegerile de duminică n-are de ales

Istoricul Marius Oprea acuzase la începutul anului că PLUS a fost înființat de un fost anchetator din Securitatea comunistă, ai cărui fiu și noră figurau ca fondatori ai partidului. Dacian Cioloș a dat atunci memorabilul răspuns: „Având în vedere cât de mulți români au colaborat sau au lucrat cu Securitatea, sigur se poate „demonstra” că există cel puțin o legătură între oricare dintre noi și Securitate.” De aici mare iureș pe net, la tv și oriunde se discuta politică: fanii USR-PLUS au început să aducă tot felul de argumente că nu e nimic în neregulă, ba că poate respectivul a fost silit, ba că poate n-a făcut rău, ba că de fapt securiștii erau niște patrioți, copiii lor sunt la fel și orice stat are nevoie de servicii secrete.

Am văzut acest fenomen ori de câte ori au sărit fanii și propagandiștii să-și apere idolii, indiferent dacă acuzațiile erau adevărate sau false: orice intră într-un astfel de malaxor e distrus, pierdut pentru rațiune și democrație, cu valorile întoarse pe dos. A turnat la Securitate șeful unui partid? Da, dar candidatul susținut de el vorbește așa frumos, și în fond ce e așa rău că a turnat, astea erau vremurile! Șefa altui partid n-a învățat limbi străine nici după atâția ani ca europarlamentar? Da, dar să știi o limbă străină chiar nu e de laudă, n-ați văzut că tocmai cei care știu cel mai bine limbi străine nu țin cu România și își bârfesc țara! Și-a băgat șeful altui partid rudele în afacerea lui cu fonduri europene? Da, dar nu e nimic ilegal, cum e posibil ca asemenea acuzații să apară tocmai în campanie!

Acum, cu lipsa dezbaterii între Iohannis și Dăncilă, același fenomen se vede în toată urâțenia lui. Noțiunea de dezbatere electorală, firească în orice democrație, a intrat și ea în acest malaxor și a ieșit terfelită de niște fani și postaci care au reușit s-o redefinească (redefinirea noțiunilor este un instrument de bază în arsenalul manipulării), susținând că e ceva inutil, dacă nu de-a dreptul condamnabil, fiindcă un mare om de stat nu trebuie să se coboare să discute cu cineva etichetat de el drept inferior. (Și dezbaterea nu e singurul element de judecată normală hăcuit pe altarul partizanatului. Au apărut deja unii care susțin că toată povestea cu atacul speculativ asupra leului, legată de numele lui Florin Câțu, e absurdă, fiindcă suntem în capitalism și așa ceva e legal și normal în capitalism.)

A fost bine să mai existe și alți candidați în alegeri afară de Iohannis și PNL? Nuuu, au răspuns postacii; dacă Barna sau Paleologu n-ar fi avut orgoliul stupid să candideze, Iohannis ar fi câștigat din primul tur! Iar acum voi, votanții lui Barna sau Paleologu sau alți nechemați, sunteți primii de vină pentru că domnul președinte a trebuit să se deranjeze nu doar pentru o conferință de presă, ci și pentru o discuție la SNSPA, cu nu mai puțin de nouă oameni aleși de el și care au chiar voie să-i pună întrebări. Adică își sacrifică două seri prețioase pentru niște întrebări inutile, când noi oricum nu avem nevoie de răspunsuri, pentru că noi îl votăm oricum! Nu ne trebuie dezbateri, avem nevoie de liniște, nu de circ! Da, avem nevoie de un președinte pentru liniștea noastră! Așa era și sloganul lui Ion Iliescu? Ghinion!

E bine ca votanții PNL și ai altor partide care nu țin cu PSD să-și păstreze spiritul critic și să aibă libertatea să-și exprime nemulțumirea, măcar un pic, în cercul de prieteni, față de mediocritatea și lipsa de spirit democratic ale unui candidat pe care oricum îl vor vota în cele din urmă? Nuuu, răspund postacii; acum orice critică o ajută pe Dăncilă, deci nu ar trebui să crâcnească nimeni. Ba mai mult, nu e de ajuns că vor vota cu Iohannis, ci ar trebui să facă și campanie de mobilizare la vot pentru el, nu să strâmbe din nas, așa cum îi muștruluia deunăzi o formatoare de opinie pe cârcotașii din USR. Cineva a încercat, fără succes, să-i amintească de o perioadă când Iohannis făcea și el ceva ca să merite o astfel de mobilizare – la turul al doilea din 2014, când semnase un pact de susținere cu Monica Macovei, pentru a cere votul alegătorilor acesteia. Acum însă, statutul de alegător captiv al tuturor cetățenilor care nu țin cu PSD a devenit complet etanș: de ce s-ar mai obosi Iohannis să-i curteze, dacă ei oricum n-au de ales?

Desigur, o parte din alegători vor fi mereu într-o măsură captivi, pentru că știu că dacă nu votează cu X, pe care poate nu-l plac prea tare, câștigă Y, pe care nu-l plac deloc. Ceea ce nu e însă în regulă este ca alegătorii să mai fie și certați că nu par suficient de entuziaști, acuzați că lipsa lor de zel face jocul adversarului. O campanie este bazată pe efortul candidaților de a-și dovedi bogăția de idei, curajul, modestia și capacitatea de a acționa în interesul tuturor alegătorilor. Iar asta include și deschiderea la criticile și întrebările incomode, stângace sau răutăcioase de la cetățeni, de la presă, de la contracandidați. Un aspirant la președinție le poate trata fie ca pe niște prilejuri de a educa și informa alegătorii, inclusiv pe cei ce nu l-au votat, fie ca pe niște obrăznicii care n-ar trebui să existe. Nu e greu de văzut care dintre atitudini este cu adevărat în interesul alegătorilor.

E bine să existe presă liberă să întrebe și să evalueze obiectiv prestația și programele candidaților? Nuuu, răspund postacii! Metoda e patentată și aici: adversarul candidatului mai puternic (iar propaganda este o pârghie importantă de putere) este demonizat în așa hal, încât orice ziarist înclinat, prin natura meseriei, să judece aceste alegeri ca fiind o competiție electorală să fie constrâns să-și revizuiască atitudinea. Nu, aceste alegeri sunt un război pe viață și pe moarte, unde o tabără e binele absolut și trebuie susținută cu patimă, iar orice este în afara ei e răul absolut și trebuie combătut cu patimă, fiindcă altfel cade România în prăpastie! Datoria ziariștilor ar fi deci să-și reprime orice pornire de a atinge măcar cu o floare candidatul binelui absolut (sau măcar să-și țină gura până după alegeri). Cine nu pricepe asta e taxat drept trădător, ticălos, iresponsabil, impertinent și gratulat cu tirada standard în care postacii deplâng cât de jos a căzut presa pentru că „e vândută” și nu „ține cu poporul”.

E bine să existe dezbateri între candidații finaliști, mai ales în condițiile în care președintele în funcție n-a dat nici măcar un interviu liber presei românești în cinci ani de mandat, deși a promis transparență și deschidere în campania în 2014? Nuuu, răspund postacii! Sebastian Lăzăroiu, fost ministru PDL, a ajuns până acolo încât le-a spus celor care îndrăznesc să ceară dezbatere că ar trebui să le fie lor rușine, pentru că ei de fapt nu vor informație și răspunsuri la niște întrebări legitime, ci scandal. „Suntem un popor de sadici sofisticați, sunt încredințat de asta văzând câtă lume cere dezbateri prezidențiale cu Dăncilă. Suntem capabili să invocăm cele mai înalte valori ale democrației pentru promisiunea unei porții de râs batjocoritor. Rușine!”, a scris Lăzăroiu pe Facebook, în admirația a sute de fani.

Acesta e ceea ce se numește gaslighting, din cel clasic, ca la carte: atunci când ceri ceva la care ești îndreptățit, interlocutorul interesat să-ți refuze dreptul acționează sau comunică în așa fel încât până la urmă să te simți tu rușinat că ți-ai cerut dreptul, să te îndoiești de judecata ta, de motivele tale și să te convingi singur că de fapt n-aveai niciun drept. Să începi să crezi că ești prost, vulgar, rău intenționat, poate chiar că ai mintea rătăcită. Și că ar trebui să renunți la tot ce credeai că știi despre drepturi și despre tine însuți: nu gândești corect, deci ești un paria care nu merită decât dispreț. Cum scria un fan al lui Lăzăroiu, la aceeași postare: „Exact. De aia nu mai pot votanții lui Iohannis, ca nu vorbește el cu idioata… Cei care cer asta sunt neutrii, fanii TNR, Divertis, Bobiță &comp. Fanii lui Arșinel și ai revelioanelor. Cretini!”