La 30 de ani de la Revoluție

Să nu-mi spună nimeni că acest lucru s-a întîmplat din decență față de cele 1166 de victime din decembrie 1989, că nu pot să cred. Mai degrabă, este vorba de nepăsare. Sau, în cazul unuia dintre candidați, de o jenă istorică. Oricum ar fi, sloganul ”ciuma roșie” nu s-a mai auzit și nu mai scoate pe nimeni din casă, deși miza este deosebit de importantă. Alegem între est și vest, între trecut și ziua de mîine.

La alegerile prezidențiale din decembrie 2009, la două decenii de la căderea comunismului, Traian Băsescu cîștigase și capitalizase deja de trei ani de partea sa electoratul anticomunist, prin acel gest formal, de ”condamnare” a comunismului, care i-a asigurat fidelizarea unei mari părți a elitei intelectuale. Dar și al doilea mandat, obținut la limită (cu o diferență de 0,34%). A cîștigat totuși, în fața lui Mircea Geoană, cu toată susținerea necondiționată în al doilea tur, care i-a fost acordată atunci lui Geoană de PNL-ul condus de Crin Antonescu, pentru că era perceput prin acțiunile publice ale elitei fidele lui Băsescu, drept moștenitor al comunismului.

Pe bună dreptate. Partidul Social-Democrat nu a putut și nici nu are cum, istoric vorbind, să-și șteargă această etichetă, pentru că asta este de fapt. Moștenitorul partidului comunist, prin modul în care a luat ființă, prin modul său de organizare, de tip clientelar, bazat pe cointeresarea cadrelor, pe o întreagă armată de fideli devotați ideologic sau manipulați după aceleași metode îndelung exersate de comuniști. Ca și defunctul pe care l-a moștenit, acest partid nu s-a reformat niciodată, pînă în prezent, în structurile proprii și în orientarea spre propriului bazin electoral. A răms cu gîndul la proletariat, incapabil de schimbare, un partid vetust, moștenitorul de facto, inclusiv patrimonial al fostului PCR – la nivelul cadrelor, al electoratului, dar și al conturilor, intrate în buzunarele fostului FSN, ca și întreaga ”avuție națională”, privatizată apoi în folosul propriei clientele politice.

Această percepție, de moștenitor al comunismului, este chiar ceea ce îl face, pe de altă parte, atractiv pentru unii dintre cei cărora li se adresează și care constituie nucleul dur al electoratului său. Acest electorat este din ce în ce mai împuținat din rațiuni biologice, dar și de altă natură, prin emigrarea unei largi pături a populației sărace, care în contact cu occidentul și nemaiexpusă manipulării și ”mitei” electorale de lungă durată, mascată sub măsuri de protecție socială, și-a schimbat cu 180 de grade opțiunea electorală. Dar el rămînte un segment care devine semnificativ, aigurînd aproape o constantă a voturilor, care crește ca procent în condițiile unei prezențe scăzute la urne. Și totuși, acest partid îmbătrînit, corupt pînă-n măduvă, mai are încă o șansă acum, în al doilea tur al alegerilor prezidențiale: să cîștige prin neprezentare.

Din nefericire, retorica anticomunistă a lipsit cu totul din arsenalul lui Klaus Johannis și a sfătuitorilor săi, considerînd-o cu toții, probabil, lipsită de relevață. Candidatul Johannis a făcut aceeași greșeală pe care o făcea și Traian Băsescu, atunci cînd simpatia de care beneficia la instalarea la Cotroceni s-a risipt, după ce a declarat că nu are de ce să condamne comunismul. Că el a dus-o bine în acele timpuri, și nici n-are dovezi, în baza cărora să o facă. A ajuns chiar să fie huiduit din acest motiv, de propriul electorat. Dar s-a repliat rapid și și-a reparat greșeala. Acum, nu mai este timp.

Deși avem, ca de atîtea cicluri electroale încoace, același tip de confruntare, între reprezentantul unei alianțe sau partid democratic, de astă cel liberal și reprezentantul, mai vizibil sau mascat, al fostului Partid Comunist, trecut prin Frontul Salvării Naționale, organizația kaghebistă care a dat lovitura de stat revoluției anticomuniste începută la Timișoara și îngropată de Iliescu la București, la cinci ore după fuga lui Ceaușescu.

Ce se pierde din asta? Un puțin care putea deveni mult. Candidatul social-democrat nu a pierdut și nu a cîștigat mare lucru, în timp ce alegătorii săi se prezintă la vot în orice vremuri și pe orice vreme. Poate pierde Klaus Johannis, care nu a spus nimic (deși avea legitimitatea, spre deosebire de Dăncilă, să o facă), despre Revoluție, despre comunism, despre sacrificiul victimelor care a făcut posibil votul nostru de peste două zile. În 2009, Traian Băsescu a cîștigat la o diferență de 70.000 de voturi. Exact atîția membri număra pe atuci Asociația Foștilor Deținuți Politici din România.