Cât de mult ar trebui redusă inegalitatea? | Inegalitate

La mai bine de un deceniu de la Occupy Wall Street, inegalitatea rămâne astăzi o problemă politică majoră în lume. Majoritatea oamenilor sunt de acord că inegalitatea este prea extremă și trebuie redusă.

În Marea Britanie, raportul dintre veniturile primilor 0,01% față de muncitorii cu salariul minim a ajuns la aproximativ 150 la unu. În cadrul companiilor FTSE 100, raporturile salariale dintre directori generali și lucrătorii prost plătiți se situează în jurul valorii de 100 la unu. Inegalități similare prevalează în multe alte țări, în timp ce în SUA cifrele sunt mult mai rele, cu rate ale salariilor ajungând uneori la mii.

Nu este nimic natural sau inevitabil în inegalitatea extremă. Este rezultatul previzibil al unui sistem economic care distribuie venitul în funcție de cine deține mijloacele de producție și cine deține cea mai mare putere de piață, mai degrabă decât după orice principiu de bun simț al contribuției muncii, nevoii umane sau justiției.

Inegalitatea corodează societatea și otrăvește democrația, dar este și periculoasă din punct de vedere ecologic. Cei bogați consumă o cantitate extraordinară de energie, rezultând emisii mari și facând decarbonizarea mai dificil de realizat. Cercetări recente ale lui Joel Millward-Hopkins publicate în Nature Communications arată că, dacă dorim să asigurăm o viață decentă pentru toată lumea de pe planetă și, de asemenea, să decarbonăm suficient de repede pentru a atinge în mod fezabil obiectivele Acordului de la Paris, va trebui să reducem drastic puterea de cumpărare a cei bogați, distribuind resursele mai egal.

Dar cât de mult ar trebui redusă inegalitatea? Care este un nivel adecvat de inegalitate? Cercetările lui Millward-Hopkins arată că, dacă ne asigurăm că toată lumea are acces la resursele de care au nevoie pentru a trăi în demnitate, atunci o distribuție în care cei mai bogați consumă de cel mult de șase ori acest nivel ar fi compatibilă cu atingerea stabilității climatice. Poate suna radical, dar în realitate această distribuție este foarte apropiată de ceea ce oamenii din întreaga lume numesc un nivel „echitabil” al inegalității. În multe țări – precum Argentina, Norvegia și Turcia – oamenii spun că doresc ca inegalitatea să fie și mai mică, la proporții sub patru la unu.

Oamenii vor să trăiască într-o societate dreaptă și corectă. Acest lucru este clar când ne uităm la grilele salariale din sectorul public, care sunt cel mai aproape de o distribuție determinată democratic. În instituțiile majore din Marea Britanie, cum ar fi Serviciul Național de Sănătate (NHS) și universități, unde sindicatele personalului au un cuvânt de spus în grilele de salarizare, diferența dintre cele mai mari și cele mai mici categorii de salarii rareori depășește cinci la unu. Dacă corectăm pentru stadiul carierei, decalajele sunt mult mai mici: salariul de pornire al unui medic sau lector este doar aproximativ dublu față de cel al unui curățenie.

Atunci când distribuțiile sunt decise în mod democratic, oamenii tind să opteze pentru rezultate mai egalitare. Din experiența mea în sindicatele din sectorul public, știu că mulți membri ar prefera – și ar argumenta – o distribuție și mai egală decât cea reprezentată de grilele salariale actuale. Și există o opoziție puternică din partea angajaților și a sindicatelor față de tendința recentă din universitățile britanice și trusturile de spitale de a avea adjuncții cancelarii și directorii executivi să fie plătiți în afara grilei normale de salarizare, o practică care ar trebui în mod clar abolită.

Pentru un alt punct de referință, putem să ne uităm la cooperative. Mondragon Corporation este o federație masivă de afaceri conduse democratic în Spania, cu peste 80.000 de lucrători. La companiile Mondragon, ratele salariale sunt în medie de cinci la unu. În unele, este doar trei la unu. Din nou, acest lucru oferă dovezi că, atunci când oamenii au un cuvânt de spus, ei gravitează către cifre ca acestea.

Dacă s-ar aplica aceeași logică democratică oricărei economii naționale, s-ar produce reduceri drastice ale inegalității. Acest lucru ar ajuta la eliminarea corupției din sistemele noastre politice, la îmbunătățirea sentimentului nostru de uniune și la furnizarea de beneficii impresionante despre care se știe că sunt asociate cu o distribuție mai egală a veniturilor: totul, de la rate mai scăzute ale criminalității până la o anxietate mai scăzută.

Oamenii tind să se gândească la venit ca la un număr abstract, iar această abstractizare dă impresia că nu există niciun motiv pentru a impune o limită. Dar, în realitate, venitul reprezintă controlul asupra produsului colectiv și controlul asupra muncii. Un raport de salariu de cinci la unu înseamnă că o persoană poate conduce munca a cinci persoane și poate consuma de cinci ori mai mult din tot ceea ce produce economia: de cinci ori mai multe case, mașini, zboruri, televizoare și alimente. În acest fel, cinci la unu poate părea prea mare și este logic ca sindicatele să aleagă adesea rapoarte adecvate carierei mai apropiate de doi la unu.

Venitul reprezintă, de asemenea, controlul asupra resurselor și energiei finite. Ar trebui să ne întrebăm: cât mai mult din planeta noastră – și din bugetul global de carbon – ar trebui să i se permită unei persoane să consume decât alteia? Într-o eră a crizei ecologice, este clar irațional să continuăm să aloci resurse și energii pentru a susține o clasă care consumă prea mult.

Timp de decenii, economiștii ecologisti au cerut plafoane ale raporturilor salariale: introducerea unor legi puternice privind salariul de trai sau venitul minim pentru a pune un minim scăzut și utilizarea unei politici de venit maxim pentru a plafona ridicat. Inegalitățile de venituri pot fi reduse și prin politici precum garanțiile publice de locuri de muncă și serviciile publice universale, care ar îmbunătăți considerabil puterea de negociere a muncii și ne-ar permite să organizăm producția în jurul unor obiective sociale și ecologice urgente. Această abordare ne-ar permite să reconstruim solidaritatea socială, să reconstruim democrația și să asigurăm o viață bună pentru toți pe o planetă locuibilă.

Odată ce venitul este înțeles ca control asupra producției colective și ca dominație asupra resurselor planetei – cu consecințe sociale și ecologice – este absolut rezonabil ca relațiile salariale să fie decise democratic, cu protecții puternice împotriva inegalităților extreme. Într-adevăr, este îngrijorător faptul că acest lucru nu se întâmplă aproape niciodată în practică. Dacă pretindem că prețuim democrația, principiile democratice ar trebui aplicate în problema distribuției.

Opiniile exprimate în acest articol sunt ale autorului și nu reflectă neapărat poziția editorială a Al Jazeera.