O scuză pentru sclavie este lăudabilă, dar nu suficientă | Opinii

Pe 19 decembrie 2022, Țările de Jos au devenit prima națiune occidentală care și-a cerut scuze în mod oficial pentru participarea și profitul de pe urma comerțului transatlantic cu oameni sclavi.

Vorbind la Arhivele Naționale de la Haga, premierul olandez Mark Rutte și-a cerut scuze în numele guvernului său pentru rolul țării în sclavie, numind-o „urât, dureros și chiar rușinos”.

„De sute de ani, oamenii au fost comercializați, exploatați și abuzați în numele statului olandez”, a spus Rutte. „Pentru aceasta, îmi cer scuze de la guvernul olandez”.

Faptul că guvernul olandez și-a găsit în sfârșit curajul să recunoască pe deplin și să își ceară scuze oficial pentru rolul său în „facilitarea, stimularea, conservarea și profitul de pe urma secolelor de comerț cu sclavi” este foarte lăudabil.

Dar căile sugerate de guvern de reconciliere și vindecare sunt la fel de dezamăgitoare.

În scuzele sale, Rutte a recunoscut că „secolele de opresiune și exploatare au încă un efect până astăzi” și a vorbit despre „a face dreptate trecutului și a vindeca în prezent”.

Pentru a începe acest proces de vindecare, a spus premierul olandez, guvernul său va lucra pentru a „îmbunătăți cunoașterea istoriei sclaviei” și pentru a „asigura o mai mare conștientizare, recunoaștere și înțelegere”. În acest scop, el a anunțat crearea unui fond de 200 de milioane de euro (216 milioane de dolari) pentru a ajuta la abordarea moștenirii sclaviei și la promovarea educației.

Cu toate acestea, nicăieri în scuzele sale istorice, Rutte nu și-a exprimat intenția de a întreprinde singura acțiune despre care descendenții oamenilor sclavi au spus-o în mod repetat că ar face cea mai mare diferență în îndreptarea greșelilor trecute: plata despăgubirilor.

Țările de Jos, ca majoritatea națiunilor occidentale, datorează imensa prosperitate economică pe care o experimentează astăzi, în parte, profiturilor obținute din sclavie.

În 2019, un proiect de cercetare de cinci ani finanțat de Consiliul de Cercetare olandez intitulat „Sclavi, materii prime și logistică” a concluzionat că „activitățile economice legate de comerțul cu sclavi între Europa, Africa și America au adus o contribuție semnificativă la prosperitatea olandeză în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea”.

Potrivit studiului, în anul de bază 1770, aproximativ 5,2% din produsul intern brut (PIB) olandez se baza pe comerțul transatlantic cu sclavi, o contribuție aproape echivalentă cu cea a întregului port Rotterdam de astăzi.

Rutte nu a menționat nimic din toate acestea în discursul atent îngrijit pe care l-a ținut la Arhivele Naționale în decembrie. Guvernul olandez, în ciuda faptului că a oferit scuze oficiale istorice pentru sclavie, în mod clar încă nu are intenția de a returna descendenților sclavilor ceea ce le-a furat.

Țările de Jos, din păcate, nu este singura dintre țările care au beneficiat de sclavie refuzând să plătească. Guvernele din SUA, Marea Britanie, Franța și altele rămân, de asemenea, tăcute în fața afirmațiilor din ce în ce mai puternice.

Pentru a apăra refuzul guvernelor lor de a plăti, politicienii și liderii de opinie – și în special conservatorii albi care tind să privească cu suspiciune toate eforturile pentru justiția rasială – din aceste țări oferă întotdeauna aceleași argumente obosite. Aceștia susțin că „nimeni în viață astăzi nu beneficiază sau suferă în mod direct de pe urma sclaviei”, că este „un lucru din trecut” și că „ar fi imposibil să se stabilească cine merită să fie plătit”.

Aceste argumente, desigur, nu rezistă nici măcar controlului cel mai elementar.

În primul rând, oamenii încă beneficiază și suferă de pe urma sclaviei.

În Statele Unite, de exemplu, Brookings Institution estimează că familia albă obișnuită are de aproximativ 10 ori mai multă avere decât familia medie de culoare. Și absolvenții de facultate albi dețin de șapte ori mai multă avere decât absolvenții de facultate de culoare. Chiar și în Marea Britanie, oamenii de origine africană neagră dețin de obicei cea mai mică bogăție, aproximativ o zecime din averea deținută de britanicii albi.

Astfel de inegalități, exacerbate de rasismul sistemic în toate domeniile vieții – de la sănătate și locuințe până la educație și aplicarea legii – sunt consecințe directe și moderne ale sclaviei care afectează milioane de oameni.

Iar sclavia nu este doar un „lucru din trecut” în țările modelate și construite în jurul ei, precum Surinam, unde descendenții direcți ai oamenilor înrobiți de olandezi și aduși acolo să lucreze în plantații alcătuiesc majoritatea populației.

Chiar și în Africa, imensa bogăție pierdută din cauza sclaviei nu poate fi pur și simplu ignorată sau uitată, deoarece întoarcerea ei ar rezolva aproape peste noapte majoritatea problemelor fundamentale ale continentului și ar face din acesta un lider al economiei globale.

Nici întrebarea cine ar trebui să primească reparațiile nu este neapărat complicată. De la abolirea sclaviei, Țările de Jos, Statele Unite, Franța, Danemarca și Regatul Unit au luat toate măsurile pentru a compensa foștii deținători de sclavi pentru așa-numita „pierdere a proprietății”. Guvernul Regatului Unit a terminat de achitat datoriile pe care le-a dobândit pentru a plăti foștii deținători de sclavi abia în 2015. Dar, în tot acest timp, niciuna dintre fostele țări deținătoare de sclavi nu a plătit nici măcar un ban către foști sclavi sau descendenților acestora.

A sosit, așadar, momentul să plătească despăgubiri nu celor care „au transformat oamenii în mărfuri”, ci celor care continuă să suporte durerea și cicatricile strămoșilor lor.

Comunitatea Caraibelor, un grup de 15 țări din Caraibe ale căror populații sunt dominate de descendenți ai unor fosti sclavi, a creat un plan în 10 puncte pentru justiția restaurativă pentru guvernele europene.

El dorește ca acesta din urmă să ofere, printre altele, scuze oficiale complete, oportunități de repatriere, scutire de datorii, transfer de tehnologie, reabilitare psihologică și programe de cunoștințe africane.

Acest plan în 10 puncte ar putea fi un punct de plecare excelent pentru guvernele cu adevărat dispuse să confrunte trecutul cu toată urâțenia lui și să înceapă un proces de vindecare.

Orice formă de reparație sociopolitică și economică nu poate pur și simplu să liniștească conștiința colectivă a oamenilor albi din Occident: trebuie să fie substanțială și de durată fără scuze, în ciuda costurilor mari ale restituirii financiare.

La aproximativ 160 de ani de la abolirea sclaviei în Europa și Statele Unite, țările occidentale au în mod evident obligația nu doar de a-și cere scuze, ci și de a repara și de a întreprinde programe cuprinzătoare de justiție socială.

Scuzele sunt lăudabile, dar și descendenții oamenilor sclavi au nevoie de reparații și schimbări sociale.

Opiniile exprimate în acest articol sunt ale autorului și nu reflectă neapărat poziția editorială a Al Jazeera.