România ocupă primul loc în Uniunea Europeană în privința poverii fiscale aplicate salariilor angajaților singuri, fără copii, care încasează salariul mediu. Conform celor mai recente date Eurostat, 41,5% din salariul brut aferent acestui profil ajunge la stat. Indicatorul este important atât pentru angajați, cât și pentru companii, deoarece reduce venitul net disponibil și, în același timp, apasă asupra bugetelor salariale într-o piață a muncii în care firmele concurează pentru personal calificat.
Datele se referă strict la situația unei persoane singure, fără copii, plătite cu salariul mediu. Nu este vorba despre toate gospodăriile și nici despre toate categoriile de venit. Chiar și în aceste condiții, comparația la nivel european este semnificativă. În UE, nivelul pornește de la 15,1% în Cipru și ajunge la 41,5% în România, ceea ce înseamnă că România se află la maximum în blocul comunitar, cu o diferență de 26,4 puncte procentuale față de minimul din Uniune.
Pentru companii, efectul se vede direct în negocierea pachetelor salariale. Atunci când o parte mare din salariul brut este absorbită de taxe, majorarea venitului net presupune un efort mai ridicat din costul salarial total. Pentru angajați, mai ales în domeniile unde mobilitatea profesională este ridicată, diferența dintre brut și net poate diminua atractivitatea remunerației locale, chiar dacă salariul contractual pare competitiv la prima vedere.
Potrivit unei serii comparative Eurostat citate de Financiarul, acest ecart între statele membre are și o miză practică pentru investitori și directorii financiari. Un investitor care compară mai multe jurisdicții europene nu analizează doar salariul brut, ci și cât din acest cost devine venit disponibil pentru angajat. La un nivel de 41,5% pentru profilul analizat, spațiul de diferențiere prin salariu net se reduce considerabil.
România nu este doar peste media intervalului european, ci chiar în vârful clasamentului pentru angajatul singur fără copii și cu salariu mediu. Acest lucru dă relevanță indicatorului pentru politicile de resurse umane, pentru bugetarea costurilor și pentru modelele de retenție a personalului. În plus, România apare peste state considerate frecvent economii cu fiscalitate ridicată. În informațiile publicate, salariile din România sunt taxate mai dur decât în Germania și mai dur decât în Danemarca.
Presiunea se mută astfel asupra modului în care companiile își construiesc pachetele de compensații. Dacă diferența dintre costul salarial și venitul net este foarte mare, o creștere liniară a brutului produce un efect mai redus în net, iar firmele caută formule mai eficiente de motivare și retenție. În sectoarele unde competiția pentru talent este intensă, impactul se vede direct în marjele operaționale.
Efectele nu se limitează la piața muncii. O povară fiscală ridicată asupra muncii influențează și consumul, pentru că lasă mai puțin spațiu pentru cheltuieli, economisire și investiții personale. Pentru companiile din retail, servicii și bunuri discreționare, această comprimare a venitului net poate însemna o cerere mai prudentă, chiar dacă salariile brute nu scad. În același timp, investitorii sunt obligați să includă explicit costul fiscal al muncii în modelele lor de business.
Informațiile disponibile nu detaliază în această serie ce cote compun cei 41,5%, nu indică eventuale planuri guvernamentale de modificare a poverii fiscale și nici nu oferă o defalcare pe sectoare. Cert este însă că, pe baza datelor publicate, România are cea mai mare povară fiscală din UE pentru angajatul singur, fără copii, cu salariu mediu, într-un interval european cuprins între 15,1% în Cipru și 41,5% în România.
